„În lipsa unei relații constante și conștiente cu Dumnezeu, mintea omului, religioasă prin construcție, tinde să transforme în „dumnezeu”, tot ceea ce nu este Dumnezeu. Mintea este religioasă prin însăși structura ei, iar dependențele sunt tocmai mărturia acestui lucru. Matematic vorbind, adicția este dovada cea mai sigură a faptului că omul este o ființă slujitoare! Orice adicție deci, corespunde nevoii fundamentale a omului de a se închina, de a liturghisi”. Pr. Iulian Negru
De obicei, soțiile ascund copiilor căderile soțului.
„Tata este în comă alcoolică” devine „Tata lucrează până târziu”.
Acest gest de a ascunde faptul că tatăl este alcoolic, deși dă dovadă de noblețe, are o limită — aceea în care copiilor li se anulează emoțiile și li se falsifică realitatea, devenind astfel co-dependenți.
Pacientul, în acest caz, este de fapt soția. Ea este cea care trebuie să învețe cum să se protejeze emoțional, cum să iubească fără să preia întreaga povară, și cum să pună limite sănătoase.
Vindecarea ei emoțională și relațională poate accelera momentul în care soțul își recunoaște problema. Transformarea ei rupe lanțul disfuncțional dintre cei doi — lanț care, de multe ori, întreține (fără voie) consumul partenerului. Nu, soția nu este vinovată; alcoolismul este o boală. Dar putem alege cum ne raportăm la această boală: într-un mod sănătos sau într-un mod care ne rupe pe dinăuntru.
Adevărata schimbare începe cu tine. Când vezi clar că cel de lângă tine are nevoie de ajutor, e semnul că tu trebuie să-l ceri primul. Fă tu pasul spre terapie. Nu ca o renunțare, ci ca un act de putere. Pentru soțul, poate că va dori terapia, văzând vindecarea din tine.
Alcoolismul s-a instalat treptat, pe nesimțite. Așa cum se întâmplă adesea în medii precum școala, armata sau serviciul, unde anumite obiceiuri sunt ușor de preluat, și eu am căzut în această capcană. Lipsa unei educații riguroase în copilărie și slaba autodisciplină m-au făcut să încep, mai întâi, să fumez, iar apoi să beau.
Titus
